No man's land
Actul 1: Gitanes fără filtru
Stăteam cu H. în fața blocului și fumam. De fapt, el fuma că eu mă lăsasem de 5 ani. Maică-sa murise, el venise din Anglia la parastas. Nu ne mai văzusem de vreo 20 de ani. Copilărisem împreună, el stătea la parter, eu la unu, blocul în care stăteam era, cum s-a zis mai tîrziu, un sat pe verticală, toți copiii intram dintr-o apartament în altul ca la ei acasă. Decupam din plăci de placaj cu traforajul pe Pif, Hercule si Pifou și făceam teatru de păpuși în fața oglinzii sau ne jucam hochei cu un joc rusesc pe care îl adusese maică-mea dintr-o vizită în URSS. Prin anii '90 ne adunam cîte zece-cincisprezece la el acasă în fiecare sîmbătă seara să vedeam Twin Peaks, maică-sa ne făcea plăcintă cu mere, noi ziceam să ne facă și cu cireșe, apoi ieșeam la țigară în fața blocului. Ne-am adus aminte de toate astea în timp ce ne uitam la E. cum se apropia cu mersul lui greoi, de rață, legănat de pe un picior pe altul. Nici pe el nu-l mai văzusem de cînd terminase Academia de Poliție, o vreme fusese prin trupele de menținere a păcii prin fosta Iugoslavie sau Afganistan, acum era ceva lider de sindicat în poliție. S-a așezat lîngă noi, a zis Dumnezeu s-o ierte, H. i-a cerut o țigară, E. a băgat mîna în buzunar și a scos un pachet de Gitanes fără filtru. Amîndoi ne-am uitat lung la pachetul albastru. Ne-a zis că îl are de la un coleg care îl luase din probele confiscate. Era marfă de contrabandă. Treceau granița cu deltaplanul și erau burdușiți cu pachete de țigări pe sub haine. Nu știa nimeni de metoda asta, pînă nu a căzut unul cu deltaplanul și i-au găsit pachetele de țigări lipite sub geacă, ca bandulierele cu gloanțe.
Actul 2: O aterizare ratată și una reușită.
Peste vreo trei luni am plecat la Londra cu povestea traficantului căzut cu deltaplanul în minte. Mergeam la un masterclass ținut de Guillermo Arriaga. Cît timp a durat zborul am scris scenariul de la scurtmetrajul ăsta. Copii, țigări, video-games și lumea de pe graniță. A fost filmul care mi-a adus cele mai multe frustrări, care au culminat cu momentul în care am cunoscut o cineastă care mi-a zis, te știu, filmul tău a stat pe shortlist-ul nostru pînă în ultima noapte înainte de anunțul final (era Quinzaine sau Semaine, nu mai țin minte), păcat, mie mi-a plăcut, dar lumea a zis că e așa, prea soft. Tot filmul ăsta e și cel care mi-a lăsat cele mai spectaculoase amintiri, ca cea cu momentul în care m-au oprit doi bătrîni pe stradă la Clermont Ferrand, pe stradă, în mijlocul orașului, nu la cinema sau în preajma lui, să îmi vorbească despre film sau la Odense unde am stat o oră și jumătate la Q&A pentru un film de douăzeci și ceva de minute, iar la final a venit cineva la mine să îmi spună că el e unul care a traversat Dunărea înot cu capul băgat în pepeni.
Mă întorc în avion. Am ridicat ochii din laptop doar atunci cînd avionul se pregătea se aterizeze. Eram la ultima secvență. Mirko îndreptase pistolul către tatăl său. O să tragă sau nu? După cîteva secunde am luat decizia, exact cînd avionul se pregătea să aterizeze, dar în clipa imediat următoare, pilotul a tras de manșă și avionul a început să se ridice din nou. Un amestec de frică, uimire și speranță a traversat avionul într-un glas comun, apoi s-a lăsat tăcerea, au mai trecut vreo zece minute în care am zburat în cerc deasupra aeroportului și a doua încercare de aterizare a fost reușită.
Actul 3: O bere cu Arriaga
Au fost dintre cele mai pline zile dintre cele pe care aveam să le petrec prin workshop-uri de dezvoltarea de scenariii sau prin preajma unor cineaști importanți. Arriaga povestea ceva despre nonlinear storytelling, abia țineam pasul cu ce spunea, e drept că și metoda de predare era tot nonliniară, am o agendă plină cu notițe luate atunci, dar scriam atît de repede și de urît, încît acum nu mai înțeleg nici măcar cît înțeleg din dedicația asta pe care mi-a scris-o după ce am băut o bere cu el și am discutat un pic despre scenariul scris în avion. O las aici, poate știe cineva spaniolă și îmi lasă un mesaj că mie mi-a fost rușine să întreb ce a scris, mai ales că tocmai ce îi pusesem întrebarea (naivă, I know :)) ce să facă Mirko? să tragă sau nu? Mi-a zis că pămîntul nu e al oamenilor, ci invers, noi suntem ai locurilor, posedați de ele poate sau doar aparținuți, iar granițele sunt teritorii fantomă unde regulile lumii nu lucrează așa cum știm.
Epilog
Mi-am adus aminte de toate astea după ce am discutat cu Simon, co-producătorul Monarh din Franța care mă întreba (nu e primul) ce gen de film este Monarh, că îi este greu să îl încadreze. Deși pentru francezi e mai ușor, au merveilleux sau fantastique, tot i-a fost greu să îl pună într-o cutie. I-am povestit despre aplecarea mea spre granițe, spre teritoriile astea care te țin prizonier și care au străbătut majoritatea poveștilor pe care le-am spus pînă acum. Cumva cred că destinul acestui film, indiferent care va fi acesta, va ține (și) de faptul că este o poveste cu și despre lumea dintre lumi.